Creatorul poeziei ce nu necesita introducere, de o unicalitate inedită în tezaurul literaturii româneşti.
Inspirat fiind din însăşi lumea lugubră din jur, el dă frâu liber părţii cele mai frumoase a spiritului: rima. Tipic poeziior simboliste, Bacovia concentreaza în ea cromatica compusa la randul ei din nuanţele gri, negru, violet, galben (toate acestea fiind cuvintele cheie ale unor întregi “definiţii” bacoviene prin care redă caracterisitica împrejurimii în care şi-a compus poezia)… prin urmare:
- violet:
“Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
Apostoli în odăjdii violete
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.”
(”Amurg violet”)
“Oh, amurguri violete…
Vine
Iarna cu plânsori de piculine…
Peste parcul părăsit
Cad regrete
Si un negru croncănit…
Vesnicie,
Enervare…
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie…
Vânt de gheată s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, –
Hohot de smintit.
Nici o urmă despre tine,
– Vine, nu vine…
Oh, amurguri violete..”
(”Oh, amurguri”)
‘Aurora violetă
Plouă rouă de culori -
Venus, plină de fiori,
Pare-o vie violetă.
Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o rază sângeroasă -
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet.
Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit -
Ca în vise s-a pornit
Roata morii - violetă.
Gol e-al sânului buchet,
Floare goală, somnoroasă…
Trist, cu roza sângeroasă,
Bat în geamul violet.
Aurora violetă
Se pătează de culori -
Venus, pală de fiori,
Pare-o stinsă violetă….”
(”Matinala”)
Violetul bacovian reda starea de nervozitate persistenta dupa finisarea activitatii cotidiene, ce se incepe o data cu amurgul shi se incheie cu micul “apus” al lui bacovia, rasaritul. Exista interpretari simbolice diferite ale acestea culori ( precum a intregii cromatici bacoviene), majoritatea intersectandu-se in punctul forte al societatii: artificalitate, violenta, doliu (deoarece violetul e culoarea ce inghite lumina),delir prenocturn.
- gri:
“Plâns de cobe pe la geamuri se opri,
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
“I-auzi corbii!” - mi-am zis singur… şi-am oftat;
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…
Şi de lume tot mai singur, mai barbar, -
Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar…
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.”
(”Gri”)
Prin gri, poezia sa evocă monotonie, lipsă totală de inspiraţie, singurătate, tristeţe… gânduri preapocaliptice urmate de cuvinte stinse, şterse, evazive …
- alb…şi, negru:
“Orchestra începu cu-o indignare gratioasă.
Salonul alb visa cu roze albe –
Un vals de voaluri albe …
Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă …
În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări –
Cântau clare sărutări …
Larg, miniatură de vremuri viitoare …”
(”Alb”)
“Femeie - mască de culori,
Cocotă plină de rafinării -
Tu, care ţipi la desfrânări târzii,
Pe visători, cu greu, îi înfiori…
Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,
Modele albe de forme fine -
Şi singure dorm, albe, şi senine
În albele crivate de cristal…”
(”Contrast”)
“Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar …
Cu pene albe, pene negre
o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …
În parc fantomele apar …
Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …
În parc ninsoarea cade rar …”
(”Decor”)
În decodificarea albului, realizam gravitatea acestuia ce o prezenta pentru poet, el asimilandu-l cu moartea, cu acea cădere sau pierdere in “gaura galactico-pământească neagră” ce absoarbe puterea (atât cea fizică cât şi psihică) precum o face galbenul.
- galben: in marea parte subînţeles prin natura poeziei, semnifică starea anemica, ftizică a parcurilor solitare în care stau aliniati în coloane drepte copacii albi, copacii negri..precum şi cadavrele semidecompuse ce se misca lent pe străzile oraşului in după-amiezi excesiv de calde..pentru spirit.
Poetul utilizează ca mijloc de decor ale atmosferei poetice diverse fenomene ale naturii, organice (primăvara, toamna, ninsoare, ploaie, plâns, pustietate, melancolie, psihoza ) precum şi materii de invocare ale “timpului sonor” (pian, vioară, clavir).
Ciclurile organice ale gândirii incorenete ale lui Bacovia, numeroasele experienţe neplăcute în tinereţe, liceul, societatea, mintea traumată din frageda copilărie sau eventuala scotofobie de care a avut parte în tinereţe (până la momentul în care fusese închis din greşeala într-un beci, dupa uşile căruia întâlnise istoricul amurg ce l-a inspirat în “Amurg violet”) toate acestea au cauzat motivul caracterului maladivo-sinestezic lăuntric în care i se deschid perspective sinucigaşe într-un decor perfect de plumb, de sânge, de toamnă, de “coagulare” anormala a senzatiilor ce i-o ofera natura cancerigena..de estetica bacoviana
Anarhismul sufletesc al lui Bacovia a dus nemijlocit la creatie literara de mari proporţii asemănătoare cu cea a lui Baudelaire, Verlaine, Poe, Rollinat sau chiar ca si Macedonski care si-a “imbracat” poezia cu o masca; făcându-şi din propria-şi suferinţă un stil literar patetic ce a stârnit rumori în întreaga lume bucurându-se atât de critici pozitive cât şi negative , după cum afirmă:
- Pompiliu Constantinescu: “Poezia lui George Bacovia nu este numai un produs organic al unei sensibilităţi maladive , lipsita de retorica si de patetic.”
-Nicolae Iordache: “Considerat în timp, Bacovia rezumă adjectival şi anticipativ o epocă.”
